Eu mor în mine-n fiecare noapte
şi mă resuscitez la răsărit,
sunt ultima bătaie-a orei şapte
ce-aleargă după soare-n asfinţit.
Sunt ploaia ce-a uitat să se adune
în stropi firavi, de prea multă mirare,
şi cad acum, în ropot, peste dune,
născând oceane verzi de încântare.
Și mă târăsc, şiroaie, către tine,
genunchii mi se-nmoaie rând pe rând,
nici floarea de agavă nu-mi mai ţine
dorinţa arzătoare pe pământ,
şi nimeni nu-i aicea, lângă mine,
să îmi prezică-n palme nemurirea,
e gol în urma mea, iar golul vine
să îmi absoarbă în neant iubirea.
Aş vrea să mă preling pe pleoapa ta
şi să mă scurg pe buza-ţi tremurândă,
în clarul lunii, simt că aş mai vrea
să te sărute ploaia mea flămândă
şi să păşim în lume, zburători,
pe curcubeul renăscut din spumă,
ca Rumi şi dervişii rotitori
să recreăm neantul împreună.
Eu mor cu tine-n fiecare clipă,
dispar în ploaia ce se-adună-n șoapte
să spele de nisip a mea clepsidră,
în ultima bătaie-a orei şapte…
Sunt doar o umbră-acum, o încântare
pe chipul tău lichefiat de ape
şi, lacom, te respir dintr-o suflare,
ca să trăiesc din nou când eşti departe.
sursa foto: flickr.com
