Suflet bătrân

rss199992708

Foto: Anemone de Stefan Luchian

Se-ntâmplă uneori, ca drumul să se-adune
răscruce-n palma mea şi timpul să îngheţe,
eu ştiu, atunci, că pribegesc în astă lume,
în ochii tăi mă recunosc şi-ţi dau bineţe.

Suflet bătrân, mi-e clipa tot mai goală,
o anemonă tristă, din amintiri pictată
de mâna obosită ce trece-ntâia oară
pe fruntea mea fierbinte, înc-o dată.

Se-ntâmplă uneori, să te-oglindeşti râzând
în geamul aburit de prea multe cuvinte,
eu ştiu, atunci, că sunt al tău de mult prea mult
şi-în ochii tăi sunt tânăr ca-nainte.

Suflet bătrân, mi-s paşii serenade,
o melodie tristă tot mai ades cântată
de mâna prăbuşită pe clape-ntortocheate,
ce-mi spune despre tine, înc-o dată.

Se-ntâmplă uneori, să te găsesc arzând
în focul meu, eternă flăcăruie,
eu ştiu, acum, că mor din când în când
şi-o luăm de la-nceput când viaţă nu e.

Suflet bătrân, mi-e aşa de dor de tine,
de comedia tristă, tot mai ades jucată,
de amintirile ce-ngheaţă timpu-n mine
şi-mi cântă melodia înc-o dată…

sursa foto: picturi.art-zone.ro

12 thoughts on “Suflet bătrân

  1. “eu ştiu acum că mor din când în când”
    aşa cum moare floarea şi dulceaţa
    dar am ales să-ntorc cuvintele pe rând
    căutător de sensuri. dimineaţa
    când paşii mei se vătuie-n tăciune
    şi întâmplări mai bat fără noroc
    în poarta unui suflet fără nume
    eu mor încet şi mă ridic la loc.

    … teribil ce mi-a plăcut poezia asta, cadenţa ei… 🙂

  2. ..mi-a îngheţat şi-n mine timpul straniu
    din amintiri uitate-n gări cam goale
    fără decor şi fără de peroane
    cu călatori în mine, şi-nspre tine,
    cu sufletul pribeag şi geamantan de nuc,
    pe care l-am plimbat cam mult şi-am vrut să-l uit
    in halta dinspre visele cu şanse
    a unui suflet prea bătran,
    dar nu stiu cum, alt drum
    m-a rătăcit prin el
    şi l-am ştiut căci aburul din ceţuri
    mi-a zdruncinat lumina dimineţii
    şi m-a purtat spre vremuri cu-al iubirii scut

    ..şi-am renăscut.

    Uite pentru ce iţi mulţumesc eu mereu, pentru joaca asta de-o clipă, din care imi pornesc cuzvintele şi imi straluceste fiinţa cu un zâmbet.

    • Și pentru că se-ntâmplă uneori să ne-amintim ceva fără să știm ce:
      … Se întâmpla cândva, şi tot mai rar acum
      să ne jucăm copile, la umbră, pe pământ,
      mi-aduc aminte-ades cum ultimul salcâm
      se unduia-n petale, căzând la mine-n gând…

      se-ntâmplă uneori… 🙂

  3. Pe la răscruci, când timpul s-a oprit
    şi palma-i îngheţată în nemişcare mută
    pe clapele ce cheamă cu jind neostoit,
    cel care ştie tăcerea cum se-ascultă
    aude melodia ce-ţi curge prin secundă,
    când istovit te treci prin porţi de veşnicie
    ca un suspin târziu ori ca o undă,
    o flacără nestinsă cu strălucire vie…

    • Cu mâinile-n lut, tăcerile-ascultă
      melodia ce cade irosind o secundă,
      şi-n vârtejul de frunze adunate-n fereastră
      am crezut că te văd, surâzându-mi albastră,
      tremurând a iubire şi-nghețată de frig…
      Dar era numai umbra unui veşnic nimic.

      Mulțumesc, Carmen. Versurile tale mă încântă și mă inspiră de fiecare dată. 🙂

  4. Ar fi totusi o intrebare care ma roade mai mult pe dinauntru, decit pe dinafara. Toate poeziile tale sunt ca din partea unui barbat, adresate femeii iubite. De ce oare? Ca, barbat, nu esti. S-atunci? Asta este, poate, ceea ce ai vrea sa ti se spuna si n-are cine?
    Eu ti le-as spune, parol, dar n-am talentul tau si de aceea consider ca mai bine ar fi sa tac. 😉

    • Din păcate nu am un răspuns referitor la întrebarea carnivoră. Aşa văd eu lucrurile. Aşa simt când scriu. Însă, Papa, nu toate poeziile mele sunt scrise din perspectiva unui “el”. Mai caută… 😉

Leave a Reply