Suflet bătrân

rss199992708

Foto: Anemone de Stefan Luchian

Se-ntâmplă uneori, ca drumul să se-adune
răscruce-n palma mea şi timpul să îngheţe,
eu ştiu, atunci, că pribegesc în astă lume,
în ochii tăi mă recunosc şi-ţi dau bineţe.

Suflet bătrân, mi-e clipa tot mai goală,
o anemonă tristă, din amintiri pictată
de mâna obosită ce trece-ntâia oară
pe fruntea mea fierbinte, înc-o dată.

Se-ntâmplă uneori, să te-oglindeşti râzând
în geamul aburit de prea multe cuvinte,
eu ştiu, atunci, că sunt al tău de mult prea mult
şi-în ochii tăi sunt tânăr ca-nainte.

Suflet bătrân, mi-s paşii serenade,
o melodie tristă tot mai ades cântată
de mâna prăbuşită pe clape-ntortocheate,
ce-mi spune despre tine, înc-o dată.

Se-ntâmplă uneori, să te găsesc arzând
în focul meu, eternă flăcăruie,
eu ştiu, acum, că mor din când în când
şi-o luăm de la-nceput când viaţă nu e.

Suflet bătrân, mi-e aşa de dor de tine,
de comedia tristă, tot mai ades jucată,
de amintirile ce-ngheaţă timpu-n mine
şi-mi cântă melodia înc-o dată…

sursa foto: picturi.art-zone.ro

12 thoughts on “Suflet bătrân

  1. “eu ştiu acum că mor din când în când”
    aşa cum moare floarea şi dulceaţa
    dar am ales să-ntorc cuvintele pe rând
    căutător de sensuri. dimineaţa
    când paşii mei se vătuie-n tăciune
    şi întâmplări mai bat fără noroc
    în poarta unui suflet fără nume
    eu mor încet şi mă ridic la loc.

    … teribil ce mi-a plăcut poezia asta, cadenţa ei… 🙂

  2. ..mi-a îngheţat şi-n mine timpul straniu
    din amintiri uitate-n gări cam goale
    fără decor şi fără de peroane
    cu călatori în mine, şi-nspre tine,
    cu sufletul pribeag şi geamantan de nuc,
    pe care l-am plimbat cam mult şi-am vrut să-l uit
    in halta dinspre visele cu şanse
    a unui suflet prea bătran,
    dar nu stiu cum, alt drum
    m-a rătăcit prin el
    şi l-am ştiut căci aburul din ceţuri
    mi-a zdruncinat lumina dimineţii
    şi m-a purtat spre vremuri cu-al iubirii scut

    ..şi-am renăscut.

    Uite pentru ce iţi mulţumesc eu mereu, pentru joaca asta de-o clipă, din care imi pornesc cuzvintele şi imi straluceste fiinţa cu un zâmbet.

    • Și pentru că se-ntâmplă uneori să ne-amintim ceva fără să știm ce:
      … Se întâmpla cândva, şi tot mai rar acum
      să ne jucăm copile, la umbră, pe pământ,
      mi-aduc aminte-ades cum ultimul salcâm
      se unduia-n petale, căzând la mine-n gând…

      se-ntâmplă uneori… 🙂

  3. Pe la răscruci, când timpul s-a oprit
    şi palma-i îngheţată în nemişcare mută
    pe clapele ce cheamă cu jind neostoit,
    cel care ştie tăcerea cum se-ascultă
    aude melodia ce-ţi curge prin secundă,
    când istovit te treci prin porţi de veşnicie
    ca un suspin târziu ori ca o undă,
    o flacără nestinsă cu strălucire vie…

    • Cu mâinile-n lut, tăcerile-ascultă
      melodia ce cade irosind o secundă,
      şi-n vârtejul de frunze adunate-n fereastră
      am crezut că te văd, surâzându-mi albastră,
      tremurând a iubire şi-nghețată de frig…
      Dar era numai umbra unui veşnic nimic.

      Mulțumesc, Carmen. Versurile tale mă încântă și mă inspiră de fiecare dată. 🙂

  4. Ar fi totusi o intrebare care ma roade mai mult pe dinauntru, decit pe dinafara. Toate poeziile tale sunt ca din partea unui barbat, adresate femeii iubite. De ce oare? Ca, barbat, nu esti. S-atunci? Asta este, poate, ceea ce ai vrea sa ti se spuna si n-are cine?
    Eu ti le-as spune, parol, dar n-am talentul tau si de aceea consider ca mai bine ar fi sa tac. 😉