Eu nu mai ştiu nimic,
îmi amintesc sfârşitul,
că m-ascundeam de soare
pierzându-i răsăritul,
o plapumă prea rece
şi-un trup fără veşminte,
un suflet într-o mare
de nuduri androide,
ce îl acaparează
ca valul de termite,
mişcări de neoprit,
un adevăr ce minte,
frânturi de alb încins
murdar de indecenţă,
duhnind a foc nestins,
prins de erubescenţă,
şi flerul de bravadă
purtat la patru ace,
şi iz-ul de lavandă
ce-atât de mult îmi place,
adus de o părere
că ai fi lângă mine
într-o abreviere
de zi, ce nu mai vine,
o pată de cerneală
ce-acoperă morminte
şi alte monumente,
destine chinuite,
misterele de seară,
în ştiri de spus la cină
cu inima amară
şi cu prea multă vină,
privirea desfăcută
şi aruncată-n colţuri
de mâna care poartă
inele de la solduri,
un râs în trilogii
de vorbe deşănţate,
nimic ce-ar putea fi
rescris în noua carte.
Îmi amintesc sfârşitul,
îmi amintesc de tine,
noi doi într-o sclipire
a furcii caudine…
Uită să-ţi mai aminteşti sfârşituri, iscă începuturi sau încâlceşte sfârşitul aşa încăt să nu mai pară astfel.Sfârşitul e la marginea gramaticii, atunci când pui punct poveştii.
Să ştii, femeie cu suflet netărmurit, fiică a mării, că te citesc, şi chiar dacă nu las urme atunci când o fac, de întors mă întorc în cuvinte, aşa ca acum.
Sfârşitul este el însuşi o margine. Dacă am avea aripi, ar fi mai uşor să trecem de pe marginea sfârşitului pe cea a începutului, însă tot ceea ce putem face este să ţesem, din rămăşiţe, un pod ca să trecem dincolo, şi este mai greu, durează mai mult, dar din fericire nu e imposibil. Cu condiţia să vrem cu adevărat.
… Şi mie îmi face plăcere să te ştiu prin preajmă.
Îngăduieşti să las ceva?