Era o umbră

woman_shadow

Era o umbră prinsă în neant,
de o secundă atârnată-n ştreang,

ruptă de timpul pe care-l umbrea,
era o umbră, şi era a mea.

Cu degetele reci şi inima în pumni,
îmi surâdea-ntre două rugăciuni,

împachetându-şi viaţa desfăcută,
era o umbră, şi era tăcută.

Trecea prin ziduri şi se-mpiedica
de uşile deschise-n calea mea,

mă implora să mă opresc din drum,
era o umbră, şi-mi era acum.

Avea o casă numai pentru mine,
şi m-aştepta cu dragoste de câine,

iar ochii săi albaştri-mi dăruiau
sclipiri, cum numai umbrele mai au.

Cu pletele împrăştiate aiurit
peste-ntunericul din chipul răvăşit,

o lume de-ntrebari îmi dăruia,
când preschimba în umbră lumea mea.

Şi în amara noapte, umbra mea promisă,
pe buze mă sărută, indecisă,

acoperindu-mă cu vălul de cucută
şi dăruindu-mi nemurirea mută.

Şi stau închisă-n forma mea de umbră
cu trupul lângă mine şi cu dorinţa sumbră

să-mpart tăcerea şi cu-altcineva,
să mai aşez o umbră lângă umbra mea.

sursa foto: unboxedwriters.com

2 thoughts on “Era o umbră

  1. mi-am pierdut stelele serilor,
    iar acum stau intr-o liniste
    in care aud
    doar ticaitul timpului,
    ca secunde adunate,
    inchipuind o mare
    de spirite singuratice
    ce deseneaza, din umbre,
    figuri pe peretii ecran:
    negru, ca fond, in alb contur,
    oameni-elefant cu fildes
    sprijinit pe umeri,
    zig zag-uri de porumbei
    si siruri infinite de dorinte
    pornite din semiintunericul serii
    lipsite de stelele acum furate.