Despre Dumnezeu şi dorinţa de a fi om

 

abstract-faces

De fiecare dată când Dumnezeu se priveşte, frivol, în oglindă, mai descoperă o imperfecţiune a propriului chip, pe care, crezând că o recunoaşte şi la cele create după asemănarea sa, apucă un mop uriaş şi mai naşte o apocalipsă, în urma căreia ar trebui să renască, din propria cenuşă modificată genetic, o lume mai bună, mai demnă de imaginea lui. Şi face toate acestea fără nici o ezitare, fără să se întrebe dacă nu cumva, oglinda aceea îi arată adevărul, dacă nu cumva chipul si asemănarea sa nu sunt de fapt, modelul după care a fost creată lumea. Simplul fapt de a deţine puterea absolută nu ar trebui să confere automat şi calitatea, care să ducă apoi la dreptul de a crea, şi cu atât mai puţin, la legitimitatea de a fi considerat unic creator, etalonul creaţiei.
El se joacă cu noi de-a fructul oprit, presărând sare şi piper pe vieţile noastre, pentru că poate, prin dreptul pe care noi i l-am conferit. Oglinda aceea în care Dumnezeu îşi studiază propria reflexie, îi arată de fapt, cu acurateţe, propria imagine, care nu e neapărat şi nici nu poate fi imaginea lumii noastre. Noi nu suntem dumnezei, aşa cum Dumnezeu nu poate fi om. De fapt, noi suntem tot ceea ce Dumnezeu nu a fost, nu este şi nici nu va putea fi vreodată. Dumnezeu este tot ceea ce nu suntem noi, acel ceva, ce ne-a determinat, în mod eronat, să ne dorim şi noi să fim, fără să reuşim neapărat, ci doar să sperăm că vom putea reuşi cândva. Dar cândva-ul acesta, care reprezintă pentru omenire luminiţa de la capătul tunelului, este exact ceea ce a fost menit să fie, adică imposibilul, tot ceea ce ne plasează pe noi în obscurul neputinţei.
Şi cât subiectivism la acest Dumnezeu ce se vrea a fi, ori poate că noi am vrea să-l credem, obiectiv! Dar mă întreb, cum poate fi obiectiv Dumnezeul care, plictisit de-atâta singurătate dumnezeiască şi-a creeat o întreagă recuzită, pentru a-şi satisface nevoia de lumesc? Ceea ce noi nu vedem este că Dumnezeu jinduieşte, de fapt, la lumea noastră, demonstrând că noi, oamenii, nu suntem creaţi după chipul şi asemănarea sa, ci din dorinţa lui de a plămădi ceva mai bun, mai interesant, superior sieşi.
Dumnezeu, dacă ne-a creat, atunci a făcut-o din imaginaţie, clădindu-ne aşa cum ar fi vrut, de fapt, sa fie el însuşi. Pentru că Dumnezeu îşi doreşte să fie om.

13 thoughts on “Despre Dumnezeu şi dorinţa de a fi om

  1. Existenta noastra este definita de intruchiparea unor limite si zbaterea interioara de a le atinge candva. Acest motor pune in miscare intreaga eternitate si nu are nimic dumnezeiesc in el. Imposibilul este greu de dibuit datorita combinarii sale cu fericirea. Pe niciunul nu reusesti sa-l prinzi de picior si sa-l tii aproape, ci doar sa ai senzatia ca il atingi. Atribuim motorul ce pune in miscare universul, in egala masura, umanitatii, atunci cand vedem imposibilul si simtim fericirea, sau divinitatii, atunci cand candva-ul dureaza mai mult decat ne-am fi dorit. Alegerea ne apartine in totalitate sa consideram ca reusim doar ajutati de Dumnezeu. Este la fel de usor sa fii Om pe cat este de greu sa fii Dumnezeu.

  2. Nu ştiu cât de greu este să fii Dumnezeu, dar ştiu al naibii de sigur că mulţi găsesc că e greu şi să fii om.
    Probabil că omenia ţine tot de dumnezeire, din moment ce acela care reuşeşte acest lucru cel mai bine este Dumnezeu.

  3. Dumnezeu e croit diferit în mintea fiecăruia dintre noi. El, ca și concept poate îmbrăca un infinit de posibilități de reprezentare și manifestare, limită fiindu-i doar imaginația noastră generată de nevoi și neputințe. Referitor la chip și asemănare, Sf. Grigore din Nazianz zicea așa: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca eu să fiu tot atât de mult Dumnezeu pe cât a fost el om”.

  4. Aşa cum Cioran era de părere că ” divinitatea este ipostaza abstractă şi impersonală a lui Dumnezeu “, şi eu cred că de fapt, Dumnezeu este atât de om, încât vorbeşte pe limba omului, direct omului, iar cuvântul sau nu are deloc nevoie să fie intermediat, tradus sau abstractizat de biserică.

    • Adevăr grăit-ai! I.Teodoreanu spunea pe undeva, cum că de multe ori, un zmeu înălţat de mâna copiilor este mai aproape de Dumnezeu decât o biserică înălţată de mâna oamenilor. Păcat că nu văd toţi asta… 🙂

  5. in seara despre care vorbesc, am lasat gulerul berii sa curga peste buza paharului de nenumarate ori, incercand degeaba sa potrivesc niste cuvinte rupte de ele insele. dar raul l-am descoperit abia a doua zi: podeaua era plina de cutii goale, insa erau de cidru, nu de bere.

    • Nu pot să nu mă întreb: ce era mai rău, că podeaua era plină de cutii goale, sau că acestea erau de cidru şi nu de bere? Ştii că Nietzsche credea că “în fapt, omul e-un râu plin de mocirlă”. 🙂

  6. desi nietzche a avut dreptate, nu cu el am scris, ci cu bacchus. asa e cu filosofii: niciodata nu esti pierdut, daca nu-ti pasa unde te afli. rau a fost sa gasesc cutiile goale. 😀

Leave a Reply to wordwasfirst Cancel reply