Vise răsucite

0f210f206ea7ddec0ac70fe45c17be2e

Ţi-ai uitat în cui mantaua
ce ascunde-n pliuri vise,
broderii cu fir de stele
şi dorinţe interzise,

când în noaptea fără lună
ce păstrează-n colţuri umbre,
ţi-ai lăsat în urmă paşii
atârnaţi de gânduri sumbre.

Eu i-am adunat sub talpă,
căutându-i pe sub pietre
ca o râmă colorată,
curcubeu în ploaia verde,

şi cu mâna tremurândă
şi albită de iubire,
am luat lacrima tăcerii
si mi-am pus-o in privire,

iar din vise răsucite
şi dosite-n pumni de lână,
împletit-am din zăpadă
o dorinţă, să-ţi rămână

ca o floare în fereastră,
ca un far în loc de lună,
când pe marea prea albastră
valurile mult se-adună,

înecându-ne în vise
orizonturile plate,
tulburându-ne-nserarea
răsărindu-ne din ape.

Mi-ai lăsat în dor iubirea
ca-ntr-un cui, o pălărie,
şi m-ai rătăcit prin vise
ca pe-un ac în broderie,

când în noaptea fără stele
te-ai ascuns pe după lună,
îmbrăcându-te-n uitare,
mantie de vreme bună.

Eu te-am agăţat de mine,
porte-bonheur dintr-o lumină,
ca în noaptea cenuşie
o speranţă să m-aţină

ca o floare în fereastră,
ca un înger să-mi rămână
când privirea ta albastră
tot pustiul îl adună,

înecându-ne în vise
minţile desperecheate,
promiţându-ne-nceputuri
când nimic nu se mai poate.

sursa foto: pinterest.com

8 thoughts on “Vise răsucite

  1. umbrele noastre prin vid se saruta,
    culori uitand intr-o dorinta bruta.
    in cutele viselor curg dinspre ceas
    desene-mbracate in timpul ramas.

    • Tot trece timpul şi mă ia cu el
      ca pe-un răspuns la o-ntrebare,
      sărutul cade peste noi altfel,
      în loc de suflet e ceva ce doare.
      Aş vrea să râd de ceasul care bate
      şi să te strâng în mine mult mai des,
      dar o secundă plânge şi se zbate
      şi din clepsidră, simt c-aş vrea să ies.

  2. Mi-e uzată de acuma
    mantia cu visuri vechi
    şi rărită precum spuma
    valurilor. În perechi
    mi le-am tot lăsat în urmă,
    pe sub pietre, pe sub paşi,
    dar durerea nu se curmă
    când nu vrei să mă mai laşi
    să-nădesc cu fir de lună
    mantia cea destrămată
    şi să o purtăm de bună
    tot pe rând: eu – câteodată,
    tu – când mie-mi scade cerul
    şi mă-mprejmuie tăceri
    ca s-o umpli cu misterul
    visului uitat în ieri…

    • Cerul cade şi se duce
      învelit în întrebări,
      curcubeie-ar vrea să urce
      printre norii călători,
      sub mantaua mea prea mică
      poţi veni să te ascunzi
      când din ploaie se ridică
      aburi tandri şi rotunzi,
      iar când timpul vrea să plece
      îl vom ţine-mbrăţişaţi,
      ca iubirea să ne lege,
      să fim veşnic vinovaţi.

  3. ți-am lăsat un curcubeu la intrarea în labirint și ai desenat cu el toate cele șapte ceruri. poarta, așa cum o desenaserăm împreună, se topise într-un asfințit de doruri în spatele căruia inima. doar ea.

    • Îmi place să cred că fiecare inimă îndrăgostită ascunde un curcubeu în spatele ei… Oare când este acel apogeu al curcubeului, cât durează de când apare şi până se stinge? Şi dacă el, curcubeul, există mereu acolo, aşteptându-ne să îl observăm? Poate că nu îl putem vedea decât dacă avem o inimă pereche… 🙂

      • posibil să ai dreptate. şi atunci, s-ar părea că am găsit răspunsul la întrebarea “de unde bea apă curcubeul?” … dn cealaltă inimă. perechea. 🙂

Leave a Reply