În seara mea cad stele
şi frunze de octombrie…
Văd ochii tăi în ele,
lucind, când se apropie,
adulmecând în griuri
promisiuni făcute,
tăcute herghelii
de lacrimi renăscute.
În seara mea se nasc
şi mor planete,
pierdute-n spaţiul flasc
se rătăcesc comete,
cernită de durere,
de frig, de dor, o stea
se-ascunde după lună,
şi simt că ar mai vrea
alături să-mi rămână…
Şi nu mai ştiu, sunt stele
acele frunze moarte,
sau lacrimile mele
ce curg, amestecate
în Niluri tenebroase,
Pleiade-ndrăgostite
de orizonturi joase?
Iubita mea, e toamnă
la tine şi în mine,
privirea ta de doamnă
revarsă griuri line
din irisul albastru,
în noaptea selenară…
Aprinde candelabrul
şi şezi la mine-n poală…
Apropie-ţi tăcerea
de liniştea mea slută,
aşterne-te pe mine
uşor, ca o nălucă,
să atârnăm de stele
când se nasc galaxii,
să fim eterni, iubito,
să fim aproape vii…
În seara mea cad stele
în marea de dantelă,
mai cântă-n larg sirene
când trece-o caravelă,
se lasă cu octombrie
pe mine şi în tine,
miroase crud, a iarnă,
a noapte care vine…
Sursa foto: liveinternet.ru
Sublim!
Mulțumesc, Claudia… 🙂