Frunza

fallen_leaf_3-t2
Peste inima mea trosnesc avântaţi, paşii tăi,
nervurile mi se transformă-n vreascuri,
mă-nvârt în spirală ca frunza, şi cad înspre ei,
despletită-n lumină, zbor spre tine în salturi.

Sunt o frunză, acum, sunt pierdută de mine,
sunt un rest de aramă, umbră de calomfir,
şi mă rog de zefir să mă poarte spre tine,
la palton, porte-bonheur să mă prindă, cu fir.

Tu îmi baţi la fereastră într-o noapte confuză
şi mă chemi într-o şoaptă de dor, de iubire,
dar odaia e rece, şi nu ştii că sunt frunză,
şi mă calci în picioare, mă fărâmi în neştire.

Şi nu ştii cât de-aproape îţi sunt, că te strig
fără glas, fără voce, din al toamnei tumult,
şi mă doare sfârşitul de frunză, şi-n frig
te iubesc de sub talpa ce mă-ntoarce-n pământ.

Ideea mi s-a așezat pe gând, citind despre vreascuri, într-un Blog cu Poezele

şi, despre ce-i place unei frunze, mai puteți afla aici

sursa foto: wallpaperswide.com

5 thoughts on “Frunza

  1. ţi-s iarnă azi, şoptind pe tâmplă
    tu frunza mea cu galbenul plăpând
    şi dacă-n noaptea asta mai ridic
    o şoaptă, ancorată-n vânt
    te ning
    pe poarta mea de alb, de nins
    şi pe reverul întâmplării mele
    te cern
    eu alb, tu verde stins
    ca zahărul topindu-şi îndoiala
    în ceaşca unei vineri mici.
    😉

    • …Şi mă aşez cu tine-n gând,
      în vinerea cea foarte mică,
      să-mpart cu frunza din cuvânt
      acelaşi ceai de lămâiţă.
      …Şi plouă azi, cu vise mari,
      ca bulgarii dintr-o zăpadă
      ce-mi strigă: hai di hai di hai,
      spre iarna, ce din noi se-adapă. 🙂

  2. Frunze purtate pe vânt şi-n cuvânt,
    frunze strivite sub paşi,
    frunze ascunse când ning pe pământ
    printre copacii golaşi
    stele-n vâltoarea unui viscol pribeag
    stârnite-n cuvânt ca de-un mag.

Leave a Reply