Era o umbră

woman_shadow

Era o umbră prinsă în neant,
de o secundă atârnată-n ştreang,

ruptă de timpul pe care-l umbrea,
era o umbră, şi era a mea.

Cu degetele reci şi inima în pumni,
îmi surâdea-ntre două rugăciuni,

împachetându-şi viaţa desfăcută,
era o umbră, şi era tăcută.

Trecea prin ziduri şi se-mpiedica
de uşile deschise-n calea mea,

mă implora să mă opresc din drum,
era o umbră, şi-mi era acum.

Avea o casă numai pentru mine,
şi m-aştepta cu dragoste de câine,

iar ochii săi albaştri-mi dăruiau
sclipiri, cum numai umbrele mai au.

Cu pletele împrăştiate aiurit
peste-ntunericul din chipul răvăşit,

o lume de-ntrebari îmi dăruia,
când preschimba în umbră lumea mea.

Şi în amara noapte, umbra mea promisă,
pe buze mă sărută, indecisă,

acoperindu-mă cu vălul de cucută
şi dăruindu-mi nemurirea mută.

Şi stau închisă-n forma mea de umbră
cu trupul lângă mine şi cu dorinţa sumbră

să-mpart tăcerea şi cu-altcineva,
să mai aşez o umbră lângă umbra mea.

sursa foto: unboxedwriters.com

2 thoughts on “Era o umbră

  1. mi-am pierdut stelele serilor,
    iar acum stau intr-o liniste
    in care aud
    doar ticaitul timpului,
    ca secunde adunate,
    inchipuind o mare
    de spirite singuratice
    ce deseneaza, din umbre,
    figuri pe peretii ecran:
    negru, ca fond, in alb contur,
    oameni-elefant cu fildes
    sprijinit pe umeri,
    zig zag-uri de porumbei
    si siruri infinite de dorinte
    pornite din semiintunericul serii
    lipsite de stelele acum furate.

  2. Nu prea ştiu ce să zic,
    în noaptea care frige,
    aş încerca să tac,
    să merg pe catalige
    în vârfuri, printre rânduri
    şi început de vers
    împachetat în gânduri
    de alb, pe negru şters…

Leave a Reply