Era o umbră prinsă în neant,
de o secundă atârnată-n ştreang,
ruptă de timpul pe care-l umbrea,
era o umbră, şi era a mea.
Cu degetele reci şi inima în pumni,
îmi surâdea-ntre două rugăciuni,
împachetându-şi viaţa desfăcută,
era o umbră, şi era tăcută.
Trecea prin ziduri şi se-mpiedica
de uşile deschise-n calea mea,
mă implora să mă opresc din drum,
era o umbră, şi-mi era acum.
Avea o casă numai pentru mine,
şi m-aştepta cu dragoste de câine,
iar ochii săi albaştri-mi dăruiau
sclipiri, cum numai umbrele mai au.
Cu pletele împrăştiate aiurit
peste-ntunericul din chipul răvăşit,
o lume de-ntrebari îmi dăruia,
când preschimba în umbră lumea mea.
Şi în amara noapte, umbra mea promisă,
pe buze mă sărută, indecisă,
acoperindu-mă cu vălul de cucută
şi dăruindu-mi nemurirea mută.
Şi stau închisă-n forma mea de umbră
cu trupul lângă mine şi cu dorinţa sumbră
să-mpart tăcerea şi cu-altcineva,
să mai aşez o umbră lângă umbra mea.
sursa foto: unboxedwriters.com
mi-am pierdut stelele serilor,
iar acum stau intr-o liniste
in care aud
doar ticaitul timpului,
ca secunde adunate,
inchipuind o mare
de spirite singuratice
ce deseneaza, din umbre,
figuri pe peretii ecran:
negru, ca fond, in alb contur,
oameni-elefant cu fildes
sprijinit pe umeri,
zig zag-uri de porumbei
si siruri infinite de dorinte
pornite din semiintunericul serii
lipsite de stelele acum furate.
Nu prea ştiu ce să zic,
în noaptea care frige,
aş încerca să tac,
să merg pe catalige
în vârfuri, printre rânduri
şi început de vers
împachetat în gânduri
de alb, pe negru şters…