Orbind

 

6

Îndoi curcubeul şi îl împart în două
frânturi de iubire-n culori,
o parte o las că să plouă,
cealaltă să ningă pe noi.

Orbind de prea multă lumină,
m-ascund pe sub ramuri de pin,
să-mi fie-aşteptarea mai lină
şi crângu-nverzit, baldachin.

Ascund oglinzile, toate,
de ceaţa ce-aduce din nori
secunde de timp, expirate,
distanţe fără urmări.

Lumina, pe pleoapă, îmi prinde
secundele-n lacrimi de dor,
le leagă, le-ascunde-n cuvinte,
şi mi le suie pe-un nor.

Și plouă minunile, toate,
şi-nseninează de zi,
şi chiar dacă eu sunt departe,
aproape, aș vrea, tu să-mi fii.

Vânez curcubeie cu tine,
orbind de prea multe culori,
şi doar amintirea mă ţine
de mâini, să nu cad de pe nori,

şi nu îmi e teamă, mi-e bine,
de sus, mi se pare că-mi ești,
orbind, mă îndrept către tine,
mi-e dor să mă mai iubești.

sursa foto: searchdominica.com

20 thoughts on “Orbind

  1. … e ca atunci când, lipsindu-ți ce nu mai ai, dorești mai mult, simți mai mult, ești mai mult… se pare că ochiul dinăuntru se deschide doar atunci când ochii dinafara sunt închiși…

  2. Da, femeie a bărbatului dunelor, aşa e, mai cu seamă atunci se deschid.
    Iar atunci când îţi lipseşte ce nu mai ai, acea lipsă te preschimbă într-o făptură a căutării în tine a rămăşiţelor fiinţei care te-a apucat cu sufletul când te-a legat de ea cu dragostea şi pe care ai dizolvată-o în tine,acolo unde te-a putut “vedea”.
    Dragostea este cea de noi văzătoare, noi, văzuţii.
    “Orbim” şi devenim virgini. Absolutul pur.

  3. Orbită de prea multă lumină,
    ce pleacă din versurile tale,
    mă simt şi imi pare să-mi vină
    şi cheful sa scriu…prostioare.
    Recitesc cuvintele pline,
    ce cu drag tu le-ai scris pentru noi,
    şi orbesc sentimente de vină,
    că n-am făcut-o impreună cu voi.
    Am un text ascuns chiar de mine,
    cea ce azi n-are chef nici de vise,
    n-am timp să picur in mine
    Ceva curcubeie permise
    Revin, asadar, poate mâine,
    orbind ceva reguli…nescrise.

    Ai scris minunat, ca de obicei..

    • Oricând, oriunde, mereu,
      în cuvinte nestinse s-aduni
      îmbrățișări de curcubeu,
      sărutate de vise… și alte minuni.

      Mulțumesc, Adriana, pentru gândul frumos! 🙂

    • 🙂 se pare că lipsa de încredere reciprocă este un defect al omului, ce-și are rădăcinile in Geneză. De fapt întrebarea este: unde s-ar fi aflat omul acum, dacă Dumnezeu nu i-ar fi interzis să mănânce din niciunul dintre pomii aflați in Grădina Edenului? Poate că ne-am afla și astăzi in Rai… Sau poate că Raiul nici nu ar mai exista, nici măcar ca idee, distrus fiind de atăția Dumnezei-oameni nemuritori, care s-ar fi războit intre ei.

Leave a Reply